PATRIMONIUL STATULUI ROMAN

PATRIMONIUL STATULUI ROMAN

PATRIMONIUL STATULUI ROMAN – Domeniul Public si Domeniul Privat

Patrimoniul statului este format din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor statului, unităţilor administrativ-teritoriale sau ale entitatilor publice ale acestora, dobândite sau asumate cu orice titlu;

    Fac parte din patrimoniul public drepturile şi obligaţiile referitoare atât la bunurile din domeniul public, cât şi din domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale. Pentru a avea o situație clară și pentru o gestionare optimă a patrimoniului se impune, periodic, realizarea unui inventar si reevaluarea acestuia.

Inventarierea are ca scop principal stabilirea situaţiei reale a tuturor elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii ale fiecărei entităţi, precum şi a bunurilor şi valorilor deţinute cu orice titlu, aparţinând altor persoane juridice sau fizice, în vederea întocmirii situaţiilor financiare anuale care trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare şi a performanţei entităţii pentru respectivul exerciţiu financiar.

Exercitarea dreptului de proprietate publică prezintă anumite particularităţi, care ţin atât de natura şi destinaţia sa, cât şi de natura juridică a titularilor acestui drept.

Chiar dacă în prezent nu mai este preponderent în economia României, dreptul de proprietate publică are o importanţă deosebită în asigurarea dezvoltării sociale, pentru că, pe de o parte, el aparţine unor subiecte de drept care organizează însăşi viaţa socială dintr-un stat, iar, pe de altă parte, poartă asupra unor bunuri care, în principiu, interesează societatea, chiar dacă la nivele diferite: statal, judeţean sau local. De aceea, modul de exercitare a dreptului de proprietate publică trebuie să corespundă finalităţii sale, anume asigurarea realizării intereselor societăţii în ansamblu, în vederea dezvoltării ei echilibrate.

Apoi, titularii dreptului de proprietate publică – statul şi entităţile sale administrativ-teritoriale – sunt, în primul rând, subiecte de drept public şi, în această calitate, apar ca purtătoare ale unor prerogative de putere în exercitarea funcţiilor statale cu care sunt învestite, potrivit Constituţiei şi legilor care le organizează activitatea.

Astfel, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţie, în condiţiile legii organice, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, acelaşi text prevede că ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

Această prevedere este reluată în art. 861 alin. (3) NCC, care dispune că, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau în folosinţă şi pot fi concesionate ori închiriate. De asemenea, art. 866 NCC dispune că drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit.

Dispoziţiile din Constituţie şi cele ale legii fundamentale civile au a fi completate şi corelate cu cele cuprinse în alte acte normative care interesează materia, aplicabile şi după intrarea în vigoare a noului Cod civil la 1 octombrie 2011. Astfel, privitor la situaţia bunurilor din domeniul public aparţinând unităţilor administrativ-teritoriale, art. 123 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale prevede ca atribuţie a consiliilor judeţene şi a celor locale aceea de a hotărî ca bunurile ce aparţin domeniului lor public, de interes local ori judeţean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice, să fie concesionate ori să fie închiriate.

De asemenea, potrivit art. 124 din aceeaşi lege, consiliile locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile şi imobile proprietate publică locală ori judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice de interes local, înţelegându-l, în acest caz, şi pe cel judeţean.

Aşadar, încredinţarea unor bunuri proprietate publică unor regii autonome (ca RE-APPS, RE-RAR, etc.) precum şi autorităţilor statale la nivel central sau la nivel local şi constituirea, în folosul acestora, a unui drept propriu asupra bunurilor încredinţate, dreptul de administrare, constituie o formă specifică de exercitare a însuşi dreptului de proprietate publică.

Ea însă nu este singura modalitate de exercitare a acestui drept.

Bunurile proprietate publică pot fi concesionate, închiriate sau date în folosinţă altor subiecte de drept, în condiţiile prevăzute de lege. Şi aceste operaţiuni juridice constituie forme specifice de exercitare a dreptului de proprietate publică.

       Dreptul de administrare al proprietății publice

Dreptul de administrare este prevăzut, în primul rând, de art. 136 alin. (4) din Constituţie. De asemnea, Noul cod civil reglementează dreptul de administrare într-o întreagă secţiune a Titlului VI, consacrat dreptului de proprietate publică (art. 867-870).

În analiza regimului juridic al dreptului de administrare trebuie avute în vedere şi dispoziţiile cuprinse în alte acte normative speciale, rămase în vigoare şi după adoptarea noului Cod civil, cum ar fi O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome şi O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome.

Potrivit reglementărilor mai sus amintite, bunurile proprietate publică sunt încredinţate, prin acte administrative, regiilor autonome, prefecturilor, autorităţilor publice centrale şi locale, precum şi instituţiilor publice de interes naţional, judeţean, orăşenesc sau comunal.

Astfel, art. 867 alin. (1) NCC dispune că dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local, iar art. 868 alin. (1) desemnează titularii acestui drept, anume el poate aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local.

Din punctul de vedere al naturii juridice a raporturilor care se stabilesc între stat şi beneficiarii dreptului de administrare, reţinem că acestea sunt raporturi de subordonare, iar darea în administrare a bunurilor proprietate publică beneficiarilor se face, de regulă, prin acte administrative cu caracter individual, şi nu pe baza unor raporturi juridice de drept privat.

Înseşi subiectele dreptului de administrare sunt înfiinţate prin acte individuale ale autorităţilor publice competente, potrivit legii, a le crea, la nivel central sau la nivel local, în scopul realizării unor interese publice sau în scopul îndeplinirii unor servicii publice.

Încredinţarea, prin acte juridice de drept administrativ în cadrul unor raporturi de subordonare, a bunurilor proprietate publică regiilor autonome, organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat şi altor subiecte de drept public, la nivel central sau la nivel local, permite acestora să aibă un patrimoniu propriu, distinct de acela al altor subiecte de drept, pe baza căruia, pe de o parte, îşi vor realiza scopurile pentru care au fost înfiinţate, iar, pe de alta, vor putea să participe la circuitul civil, potrivit capacităţii lor de folosinţă şi de exerciţiu ca persoane juridice, aşa cum am mai arătat.

Din acest punct de vedere, art. 868 alin. (2) NCC dispune că titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de însuşi actul de constituire a acestui subiect de drept.

De asemenea, având în vedere tocmai natura raporturilor de subordonare prin care ia naştere dreptul de administrare, art. 867 alin. (2) NCC prevede dreptul de control al organelor care au dispus constituirea lui asupra modului în care titularii exercită dreptul de administrare.

Dreptul de administrare, indiferent de modalitatea prin care a fost dobândit, poate, în anumite condiţii, să fie retras de autoritatea publică îndrituită să o facă, pentru îndeplinirea unor scopuri diferite.

Potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, în litigiile privitoare la dreptul de administrare, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, iar unităţile administrativ-teritoriale de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui consiliului judeţean ori primarului. Acesta poate desemna un alt funcţionar de stat sau un avocat care să îl reprezinte în faţa instanţei. Este vorba despre situaţiile în care problema apărării dreptului se pune în raport cu toate celelalte subiecte de drept, altele decât cel care, prin actul său de autoritate, l-a constituit.

Din moment ce dreptul de administrare îşi are sorgintea în dreptul de proprietate publică, el va avea aceleaşi caractere juridice ca şi acesta, anume este un drept inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.

Conţinutul dreptului de administrare este asemănător, dar nu identic cu cel al dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format.

Posesia semnifică elementul material al stăpânirii bunului aflat în administrarea titularului său şi nu diferă de cel al titularului dreptului de proprietate publică ce aparţine statului sau entităţilor sale teritoriale. Cât priveşte elementul psihologic al atributului posesiei, acesta este corespunzător dreptului de administrare, şi nu dreptului de proprietate publică pe baza căruia s-a format.

Atributul folosinţei formează substanţa dreptului de administrare. El permite titularului bunurilor astfel primite să îşi realizeze scopurile pentru care îşi desfăşoară activitatea, ţinând seama de uzul şi de utilitatea publică a bunurilor încredinţate.

Dacă bunurile obiect al dreptului de administrare sunt frugifere, titularii lui vor putea culege fructele produse, în chip diferit, după cum sunt regii autonome sau instituţii publice. Astfel, în timp ce regiile autonome care funcţionează ca întreprinderi economice vor folosi fructele pentru acoperirea cheltuielilor necesare activităţii lor şi pentru realizarea de eventuale beneficii, instituţiile publice, fiind finanţate de la buget, vor vărsa la buget veniturile realizate. Nu este exclusă posibilitatea ca actul de înfiinţare să le permită, în mod excepţional, utilizarea unor venituri realizate prin folosirea bunurilor aflate în administrarea lor, ca surse extrabugetare de finanţare.

Cât priveşte atributul dispoziţiei, art. 868 alin. (2) NCC trebuie interpretat în sensul că el are în vedere dispoziţia materială asupra bunurilor ce constituie obiect al dreptului de administrare, utilizate conform destinaţiei lor. În anumite condiţii, dispoziţia materială poate fi exercitată şi prin culegerea unor producte derivate ale bunului aflat în administrarea unei regii autonome sau a unei unităţi de stat, dacă natura bunului şi actul de constituire permit aceasta.

       În orice caz, titularii dreptului de administrare nu au drept de dispoziţie juridică asupra bunurilor astfel încredinţate.

Specialistii cu experienta în inventarierea și evaluarea acestor drepturi au identificat carențe majore în gestionarea și administrarea patrimoniului public, dintre acestea menționam:

  • Din cauza erorilor din inventare la nivel național, atat ca obiecte de inventar, coduri de clasificare cat și valoric, ratingul de țara are de suferit (agentiile de rating nu pot fi contestate);
  • Din cauza viciilor de inventariere majoritatea institutiilor publice și UAT – urilor nu pot justifica oportunitatea diverselor investiții absolut necesare în realitate;
  • Din cauza lipsei unui inventar corect și actualizat, absorbția fondurilor europene la nivel național nu este maximizata;
  • Din cauza lipsei din inventar a drumurilor / terenurilor aferente acestora, apar probleme la realizarea nomenclatoarelor stradale, a PUG-urilor, etc. . Lipsa nomenclatoarelor va duce la o realizare viciata a recensamantului care are un impact major in politica la nivel național si european.

Aceste exemple pot continua din pacate…

Activitatea de Inventariere și evaluare patrimoniala este de o importanta deosebita în administrarea corecta a patrimoniului ori carei entitati cu atat mai mult a Statului Roman, de aici survin toate inechitațile și posibilitațile de devalizare a acestuia.

Concesionarea bunurilor proprietate publică, din domeniul public

Atât Constituţia, cât şi Noul Cod Civil, precum şi alte acte normative, ca Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii şi O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, reglementează posibilitatea concesionării bunurilor proprietate publică a statului sau a entităţilor sale teritoriale.

Articolul 871 NCC nu conţine o definiţie a contractului de concesiune; textul dispune, în primul său alineat, că un concesionar are dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia de exploatare a bunului concesionat, în schimbul unei redevenţe şi pentru o durată determinată, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi a clauzelor contractului de concesiune. În schimb, art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006 defineşte contractul în discuţie ca fiind acel contract încheiat în formă scrisă, prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei alte persoane, denumită concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publică, în schimbul unei sume de bani, numită redevenţă. Articolul 3 din ordonanţă dispune că pot forma obiect al acestui contract bunurile care sunt proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, potrivit Constituţiei şi reglementărilor legale privitoare la proprietatea publică.

Chiar dacă art. 871 NCC nu precizează, atunci când contractul de concesiune are ca obiect bunuri proprietate publică a statului, calitatea de concedent o au ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale; când are ca obiect bunuri proprietate publică a judeţului, a oraşului sau a comunei, această calitate o vor avea, în mod corespunzător, consiliile judeţene, consiliile locale. Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau instituţiile publice de interes local (art. 5). Articolul 871 NCC dispune că poate avea calitatea de concesionar orice persoană fizică sau persoană juridică. La rândul său, art. 6 din O.U.G. nr. 54/2006 prevede că poate fi concesionar orice persoană fizică sau juridică română şi străină. Ordonanţa precizează că, indiferent de naţionalitatea sau cetăţenia concesionarului, contractul de concesiune se va încheia în conformitate cu legea română (art. 7).

În privinţa exercitării dreptului de concesiune, art. 872 NCC prevede că titularul acestui drept poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare asigurării exploatării bunului concesionat. Cu toate acestea, sub sancţiunea nulităţii absolute, concesionarul nu poate înstrăina şi nici nu poate greva bunul dat în concesiune sau, după caz. bunurile destinate ori rezultate din realizarea concesiunii, bunuri care, potrivit legii sau actului constitutiv, trebuie să fie înapoiate concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii.

în schimb art. 872 alin. (2) NCC permite concesionarului să dobândească în proprietatea sa fructele, precum şi, în limitele prevăzute de lege şi de actul de constituire, productele bunului concesionat.

Delimitarea dreptului de concesiune a unor bunuri proprietate publică faţă de dreptul de administrare corespunzător proprietăţii publice

Între dreptul de administrarea și dreptul de concesiune găsim unele asemănări, dar şi importante deosebiri.

Din punctul de vedere al asemănărilor, se poate reţine că ambele sunt drepturi reale care îşi au sorgintea în dreptul de proprietate publică şi constituie modalităţi specifice de exercitare a acestui drept.

De asemenea, niciunul dintre cele două drepturi nu constituie o dezmembrare a dreptului de proprietate publică.

Între ele există însă importante deosebiri. Astfel, în primul rând, dreptul de administrare poate aparţine numai unor subiecte de drept public – regii autonome, prefecturi, autorităţi publice centrale şi locale [art. 868 alin. (1) NCC] pe când dreptul de concesiune poate aparţine numai unor subiecte de drept privat, persoane fizice sau persoane juridice române sau străine (art. 6 din O.U.G. nr. 54/2006).

În al doilea rând, dreptul de administrare se naşte numai pe calea unui act administrativ de autoritate emis de organul de stat competent – Guvernul, consiliul judeţean, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, consiliul local [art. 867 alin. (1) NCC] -, pe când dreptul de concesiune se naşte exclusiv pe baza unui contract încheiat între concedent, titular al dreptului de proprietate publică, şi concesionar, beneficiarul concesiunii [art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006].

În al treilea rând, sub aspectul prerogativelor, titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească şi, în anumite limite, chiar să dispună de bunul primit, pe când dreptul de concesiune conferă concesionarului numai dreptul de a poseda bunul, de a-l folosi în scopul stabilit de părţi prin contract şi de a-i culege fructele, precum şi, în limitele prevăzute de lege şi în actul de concesionare, chiar şi productele bunului concesionat.

În sfârşit, dreptul de administrare este un drept real, în principiu, perpetuu şi inalienabil, pe când dreptul de concesiune este un drept real, temporar şi inalienabil.

Pentru alte detalii vă rugam să vă adresați în scris pe mailurile oficiale sau pe paginile de social media.

Vă mulțumim.

Despre autor

Casa de Expertiză Transilvania®

Casa de Expertiză Transilvania® administrator

ADRESA: Str. Tudor Vladimirescu, Nr. 64, Aleșd, Bihor TELEFON: (+4) 0753 572 891 E-MAIL: secretariat@c-e-t.ro și office@c-e-t.ro WEB: www.c-e-t.ro

error: Conținutul acestui website este protejat și aparține în totalitate Casei de Expertiză Transilvania.